Nu mai fi naiv!

Demult intenționam să scriu părerea mea despre cuvântul "Nu". Dar  în mod special despre acel moment când cineva îți oferă ceva ( cadou, haine, bani, mâncare ,etc), iar tu mereu zici " nuu, trebuie". Și omul acela poate îți oferă acel " ceva" cu inima deschisă însă, tu te pui în poară cu el că cică nu ai nevoie și tot refuzi să ei. Păi uite, dragă prietene, să știi că atunci când îți fac un cadou sau îți ofer ceva, o fac din toată inima și nu mă mai opri din fapta mea pentru că în acest caz, tu oprești harul binefacerii ce vrea să se săvârșească! Și îți povestesc un exemplu pățit pe pielea proprie: Într- o seară , erau niște cumetri în ospeție la noi. Am dorit din tot sufletul să îi servesc cu niște poamă din grădină, iat cumetra tot nega și îmi zicea nuuuuuu trebuie în continuu. Să vezi ce am pățit! Am mers în grădină fără lanternă fiind convinsă că văd bine și mă voi descurca și am primit lecția vieții îndată. O creangă ascuțită de la vița de vie mi- a nimerit drept în ochi de am văzut stele verzi. Am avut o traumă grozavă, am avut consecințe mai apoi și desigur mari remușcări că am mers împotriva apei. Acea persoană a vrut să oprească acest har și l- a oprit iar eu am primit o lecție că nu trebuie să ofer nimic celui ce nu dorește. Și oricum nu mi- am învățat lecția! Tot continui să ofer celor ce mă opresc și îmi zic că nuuu trebuie, sau mă întreabă ," precis nu îți trebuie?" ( de 10 ori).
Da! Nu îmi trebuie, dragă prietene! Pentru că dacă îmi trebuia sau nu doream să îți ofer ceva , nu era să o fac, dar tu astfel mă oprești din să vârșirea faptei bune și mă faci pe mine să sufăr neacceptând cadoul meu oferit din suflet!
 Nu mai fi naiv, nu continua lanțul din vremurile de demult și învață să primești cu bucurie darurile ce ți le oferă  cineva!

Tot ce nu ne doboară, ne face mai puternici!

A trecut mai mult de un an de când nu am mai postat pe blog. Un an în care am avut evenimente frumoase și luminoase, pline de clipe unice și irepetabile trăite alături de familia mea. Am născut o fetiță gingașă și frumoasă care ne aduce zâmbete, mângâiere și lumină în casă, alături de frățiorul său Bogdan.
 Privesc viața ca pe o lecție care mă provoacă adesea să dau examene pe nepregătite. O lecție continuă, neîntreruptă de:  răbdare, dragoste, luptă, lacrimi, fericire, putere, cădere, zâmbete, frici, agonie, căutare, admirație și nu în ultimul rând iertare. Tot mai mult realizez că fiecare clipă este extrem de prețioasă și că nici o secundă nu trebuie trăită "întraiurea". Mă cutremură uneori gândul că, noi nu realizăm ce dar prețios ni s-a oferit : cel de a trăi, de a ne naște sănătoși, frumoși și plini de "talanți". Irosim adesea prețiosul timp al tinereții ( mă refer acum la mine) , pierzând vremea cu lucruri neimportante, cele care nu trebuiesc luate în serios. Atât de mult regret că până la vârsta mea, au fost momente când aș fi putut petrece altfel unele zile. Însă mă bucur că acum gândesc poate puțin mai altfel și încerc să savurez fiecare moment așa cum este el; pentru că orice clipă e unică și irepetabilă și niciodată nu se va mai întoarce ziua care a trecut. Poate peste ani , voi privi cu bucurie în urmă și voi realiza că nu mi-am irosit viața.
 Ies în ogradă și nu pot să încetez de a mă bucura de timpul minunat cu soare, flori mirositoare și adiere de vânt. Și aceste lucruri (neînsemnate mai devreme) acum au devenit parte din mine. Mă bucur de fiecare succes al copiilor mei și de fiecare răsărit. Este incredibil, dar abia nu demult am înțeles ce binecuvântare este să fii sănătos. Doar atunci când a decedat prima fetiță( din cauza tumorii maligne ) am înțeles multe lucruri dar, mai cu seamă care este prețul sănătății cu adevărat.
 De mică am iubit știința medicinei, poate deoarece mama este medic, însă chiar și după absolvirea facultății de medicină nu eram atât de conștientă că SĂNĂTATEA este de fapt o comoară, un dar de la Dumnezeu. Am înțeles că nici toți banii din univers nu ar putea trata o maladie incurabilă decât dacă Dumnezeu nu ar vrea asta. Prețul sănătății îl plătim cu propriile fapte, însă uneori rămân întrebări fără răspuns; cum ar fi:
-De ce copilașii care nu au fapte nechibzuite la activ, suferă și poartă greul bolii?
 - De ce ?
Numai Bunul Dumnezeu știe...
 Eh...oftez din greu acum , deși o fac rar dar, uneori mă doare până în măduva oaselor, până în adâncul inimii. Mă doare că am ținut de mânuță copila nevinovată care și- a dat suflarea chiar în ochii mei. M- a apucat cu toată puterea ce îi mai rămase și a rostit ultimile două silabe "ma.." căci a vrut să spună mama și...scrâșnind pentru ultima oară de durere a murit. .. Scriu și lacrimile mă inundă...A cedat în fața cancerului care a mistuit- o , care a făcut- o să trăiască clipe de dureri infernale. A fost un copil minunat! A fost și nu mai este. Doamne,căci tare am mai suferit! Am trăit zile negre după asta; erau momente când plângeam în hohote și tot nu mai găseam alinare. Mă chinuiau mii de întrebări dar, așa și nu mai găseam răspunsuri. Nici nu mi-ar veni a crede , însă chiar am trăit aceste momente, chiar am pierdut fetița cu chip de înger pe nume Amedeia. Au urmat zile în șir în care mi- am plâns de milă, am plâns pentru durerea prin care a trecut Amedeia, pentru că nu a fost să fie să mă pot bucura de ea. Încercam să caut răspunsuri dar nimic nu mă ajuta, nu mă alina și mai ales nu mă făcea să pot înțelege de ce a trebuit ea să sufere. Am avut și oameni frumoși în preajmă care au încercat să mă susțină , să mă ajute să pot continua drumul vieții. Vreau să le mulțumesc pe această cale!
 Viața m-a învățat ce preț are sănătatea, prietenia, omenia, familia, copiii și timpul. Credința că Dumnezeu mă va ajuta să pot merge pe drumul vieții fără copila mult iubită m- a făcut să pot rezista perioadei de după decesul ei. A fost ceva de nedescris, însă chiar nu pot să cred că acum este continuare a vieții fără ea și e o continuare care într- un fel suplinește golul dar, de fapt nu îl suplinește însă îl camuflează ca să nu se vadă. Locul Amedeiei este tot gol, ea a lăsat o durere în inima mea când a plecat, însă tot ce am învățat împreună cu ea despre viață, mă ajută să pot trăi în continuare mai atentă și mai recunoscătoare , mai iertătoare și mai iubitoare.
 Nu am crezut că voi putea zâmbi fără ea însă acum o fac zilnic.
Nu am crezut că voi putea avea copii după șocul emoțional trăit, însă acum îi am .
Nu am crezut că voi putea iubi viața cu ardoare după zilele sure ce mi-au inundat viața de după decesul ei, însă acum o ador!
 Aș mai avea multe de povestit despre ce am trecut în vara anului 2013 cu Amedeia, însă nu mă lasă starea de spirit să o fac.
" Tot ce nu ne doboară ne face mai puternici " asta am simțit pe propria piele...

Despre viaţă

Tot mai rar imi vine inspiratia sa scriu aici, dar atunci cand o fac inseamna ca s-a adunat suficienta informatie in capul meu pentru a o expune aici.
  Vreau sa scriu referitor la ce se intampla in zilele acestea in tara mea natala. Parerea mea este una subiectiva si nu pretind sa spun ca cunosc multe la acest capitol. Mi se pare ca este ingrozitor caci am ajuns sa traim asa tragedii in tarisoara lui Stefan Cel Mare. Chiar nu vreau sa judec pe nimeni , insa fara sa vreau inteleg ca ceea ce se intampla este o consecinta grava a lipsei dragostei si afectiuni parintesti. Nu au nevoie copiii nostri de gadgeturi, de ciocolate "scumpe "trimise la pachet de peste hotare de catre parintii lor. Copiii au nevoie de cineva care sa ii dea pupic de noapte buna si sa il stanga in brate mai ales in perioada adolescentei, atunci cand ei se cauta pe sine si li se pare jenant ceea ce nu trebuie sa li se para asa. Ma refer ca ei la virsta adolescentei percep lucurirle putin altfel, chiar incerc sa imi amintesc cum eram eu in adolescenta ; mi se parea ca sunt deja independenta si ca pot singura sa iau decizii referitor la viata mea. Mai ales daca parintii sunt mereu ocupati cu serviciul, )asa cum era si mama mea), in goana dupa bani pentru a le putea oferi copiilor sai tot ce e  mai bun si ca sa nu le lipseasca nimic. Insa e greu cand ai de toate si nu ai cel mai esential, iubirea parinteasca. Eu era sa fiu tare fericita daca mama era sa ma cuprinda macar o data pe zi in acea virsta de 14 ani, dar din pacate nu avea timp pentru asta. Stiam ca sunt responsabila pentru temele de acasa, pentru notele ce le primesc si ma straduiam sa am note mari pentru ca sa ma laude mama. Doream sa vorbeasca mai mult cu mine, sa ma intrebe mai mult despre simtirile si trairile mele interioare dar asta nu prea se intampla. Mama stia ca eu am jurnal secret in care imi scriam trairile si gandurile, si ea il gasea mereu indiferent unde nu il ascundeam , il citea si considera ca cunoaste totul despre mine. Dar nu asta vroiam, eu scriam de nevoie acolo. Mai mult era sa ma bucur daca mama ma intreba cum o mai duc. Dar asta e. Multumesc oricum mamei ca a avut grija de mine sa nu imi lipseasca nimic si ca imi permitea sa ma duc la biserica, caci acolo gaseam raspuns la muuuulte intrebari care ma framantau in acel moment.

Haină de neadevăr

Scrisoare către tata

            Salut, Tata.
A mai trecut un an din viaţa mea cu bine şi eu ca deobicei îţi scriu de ziua mea. De data asta nu o să primeşti scrisoarea mea în plic cum o primeai altă dată, azi voi scrie o scrisoare" SURDĂ" aici, deoarece consider că aşa e mai bine.
     Mi-e dor la fel de mult de tine, tata dar, stiu ca dorul meu nu poate fi potolit din motive doar de tine ştiute.
Am avut un an fericit, un an în care am zâmbit mult şi am plâns puţin. Îl avem pe fiul Bogdan care ne umple viaţa de MIRACOLE. Tot ce ne lipseşte acum este doar Amedeia.
Am aşa multe să îţi povestesc şi regret profud că tu eşti departe de mine, căci viaţa e scurtă relativ, iar eu tot aştept în fiecare zi de naştere ca tu să mă suni. Ştiu că POATE va veni şi acea zi mult aşteptată dar, ar putea fi târziu şi imposibil de recuperat timpul pe care l-am trăit separat.
 Vreau să ştii că inima mea încă te iubeşte, că aş putea să îţi iert anii irosiţi fără a î-mi oferi atenţie  şi toate cele cuvenite da....tată, nu amâna de azi pe mâine, mi-e dor de tine,
MI-E DOR DE TINE!!!
                                                                                  Cu drag , fiica ta Taniuşa...

    Atasez un link aici ca sa il cunoasteti si voi pe tatal meu.http://avan21.ru/

http://avan21.ru/galereya.html?galItem=13&galAlbum=1&galTag=

Fii mulţumit...viaţa e doar una!

Uneori mă gândesc că viaţa e atât de scurtă, iar noi ne dorim aşa multe să realizăm dar, ne pierdem timpul cu nimicuri precum supărări, furii, frustrări, ură şi multe alte vicii sufleteşti care ne răpesc din preţiosul timp oferit ca să îl trăim la cea mai înaltă valoare. Mi-e foarte trist atunci, când văd unii oameni la care ţin mult şi care se poartă aşa de parcă ar avea de trăit un număr nelimitat de ani şi îşi permit prea multe neadmisibile şi nepermise. Chiar aş vrea să cred că fericirea atrage fericire şi lumea ce ne înconjoară este produsul tuturor gândurilor şi acţiunilor noastre zilnice.  Timpul se scurge prea rapid, azi e luni , iar mâine e din nou duminică şi nu observăm cum încet dar cu paşi siguri ne transformăm în roboţi care au doar perfecţiune şi bunăstare în vizor. Nu toţi dar, foarte mulţi ne dorim să fim perfecţi. Să avem o familie fericită, cea mai frumoasă casă, cei mai deştepţi şi sănătoşi copii, cel mai bun job şi salariu nelimitat. Şi de fapt ce e rău în toate astea? Nimic rău. Doar că toate astea nu le poate obţine nimeni aproape, deoarece sunt doar aspiraţii care nu pot să se contopească într-un tot întreg. Şi nu din motiv că este imposibil dar, cred eu că deoarece nu depunem suficient efort ca să obţinem mai întâi liniştea interioară şi mai apoi să încercăm să le vrem pe toate la un loc. Cum poate un om care mereu îl ofensează pe aproapele său să ceară de la el perfecţiune în toate? Foarte simplu! Poate şi punct. El consideră că  o soţie grijulie , iubitoare, care găteşte bine şi are grijă de copii şi menţine casa în curăţenie, îi este pursisimplu datoare să fie la picioarele lui, doar pentru simplu motiv că el lucrează şi aduce venit în casă. DAR ...nu face nici cel mai mic efort ca să fie măcar elementar om cumsecade , nemaivorbind de politeţea elementară. Acest om veşnic nemulţumit de tot ce îl înconjoară şi care nu savurează fiecare zi ca pe o binecuvântare, la sigur într-o bună zi se poate pomeni în faţa propriei nepăsări şi frustrări ca un vagabond care a trăit mereu aspirând spre perfecţiune şi zilnic cătând nod în papură la toate şi tot.
  Însă până la urmă fiecare îşi primeşte răsplata sa!. 
Obiectivele ce mi le-am înaintat sunt alea care mă vor face să îmi trăiesc libertatea oferită chiar de Dumnezeu în aşa mod , încât ea să nu fie o piedică în realizarea viselor  şi  dorinţelor tăinuite. 
 Am şi eu multe dorinţe, dar sunt conştientă că unele pot deveni realitate, altele pot rămâne să sălăşluiasă în inima mea până la adânci bătrâneţe. Tot ce am învăţat în viaţă este că toate sunt trecătoare dar, omenia şi sinceritatea trebuie să nu ne părărsească nici în cele mai neprevăzute situaţii. Prietenii vin şi pleacă, banii  vin şi se duc, tinereţea e trecătoare şi nimic nu e mai de preţ decât LINIŞTEA interioară care te ajută să ei decizii corecte şi te călăuzeşte spre limanul liniştit al vieţii.
 Oamenii sunt diverşi, caracterele sunt diferite şi noi trebuie să putem găsi acel echilibru care ar putea să ne ajute să aflăm limbă comună cu fiecare. Pământul e rotund şi de câte ori m-am convins că atunci când mă aştept cel mai puţin, anume în acele momente se întoarce ca un bumerang spre mine tot ce am trimis spre univers. Bine sau rău, frumos sau urât, curat sau murdar...Doar noi alegem cum să existăm aici pe pământ în decursul vieţii ce ne este oferită tuturor ca o încercare de a ne manifesta şi dezvolta, de a câştiga sau pierde , de a lăsa ceva frumos în urma noastră sau a distruge ce au făcut alţii cu sinceră dorinţă şi dragoste curată.
  Sunt ceia ce gândesc, vreau să trăiesc frumos şi pentru asta am nevoie de voinţă puternică şi dragoste de viaţă. 
  Mulţumesc ....acesta e cuvântul ce ne face mai buni.
 Mulţumesc pentru tot şi toate ! De o mie de ori mulţumesc!!!

Viaţa...

Am primit si eu cândva acest  minunat dar de a trăi, l-am primit făra de avansuri, făra credite ,făra promsiuni goale, mi s-a oferit VIAŢA în dar de la creatorul tuturor DUMNEZEU!

 Pe această cale ţin să-L mulţumesc cordial că mi s-a oferit şansa de a mă naşte şi a mă dezvolta din toate punctele de vedere! Poate am avut moment de nedescris in viaţa, grele si mai puţin grele dar, la fel ca şi pentru toţi aceilalţi oameni care au beneficiat de cadoul acest suprem, am invăţat să depăşesc fiecare moment ieşind mereu îvingătoare.

Nu vreau să zic că am avut multe de îndurat de când m-am născut pe acest pamânt şi bun si rău, însă veau să zic că tot ce mi s-a întâmplat a fost de fiecare dată ca o lectie de la Cel de Sus, din care trebuia mereu să trag concluziile cuvenite!

E simplu sa meditezi asupra faptului că a te naşte e un dar, însă…când conştientizez faptul că nimic nu este întâmplător, realizez că de fapt, fiecare viţă oferită în

 dar de Dumnezeu este spre bucuria sau nefericirea celui ce o primeşte. Mă refer la aceea că nu toţi iau in serios viaţa, nu toti o acceptă aşa cum i se oferă fiecăruia dar,  până la urmă fiecare, măcar o data saa gâdit probabil in sinea lui că viaţa e frumoasă. Indiferent de circumstanţe, de situaţii şi de felul şi calitatea vieţii, fiecare suflet îşi are menirea sa in Univers, şi învaţă până la urmă cu ce poate să-i fie de folos Universului.

Viaţa prinde culoare atunci când suntem fericiţi şi devine  gri atunci când tristeţea ne învăluie. Nu sunt filosof ca să scriu mari meditaţii, însă vreau să remarc ceea ce nicioadată nu voi putea întelege. Viaţa este misterioasă. Da, ea are misterele sale, şi posibil prin asta ne ţine mereu in suspansul ei.

Darul vietii il traiesc zi de zi, incerc mereu, să zâmbesc orice n-ar fi. Fiecare clipă este un dar, nu pierd speranţa orice nu s-ar întâmpla, viaţa îşi are cursul său,  menirea sa. Viaţa pe care o trăiesc, este o comoară de mult preţ ce am căpătat-o fără să înţeleg de unde vin , însă am învăţat că vin de nicăieri ca să plec spre veşnicie. Interesantă şi uneori de neânţeles, uneori plină de durere, alteori cu scântei de fericire, dar este viaţa mea, viaţa ce o trăiesc. În fiecare clipă învăţ ceva nou despre viaţă, si înţeleg că de fapt este un izvor nesecat de experienţă de tot genul. Este un amalgam de emoţii diferite, este o provocare ce merita trăită din plin!

-De ce e minunată ea? Mă întreb eu adesea.

-Deoarece e unică şi irepetabilă, e fără preţ şi plină de parfum îmbătător cu arome de întâmplări picante, situaţii stresante, momente plăcute, lacrimi de dor şi de dragoste, cuvinte frumoase şi fapte măreţe. Îmi răspunde conştiinţa.

Totul a început într-o zi de vară. Era sfârşitul lunii lui cireşar. Simţeam durere, căci urma să mă nasc pe cale naturală iar copiii ce se nasc în acest mod traversează un tunel dureros care este uterul mamei sale, până ajung să vadă lumia soarelui de la capatul tunelului. Mama îmi povestise de nenumărate ori cât de dureros a fost pentru ea să mă nască. A avut un travaliu de mai bine de 24 de ore care a ţinut-o mereu în febra durerii. Pe vremuri, nu erau anestezii epidurale, medicina era la un stadiu incipient de dezvoltare. A răbdat sărmana mamă durerile ce i-au fost hărăzite din timpul travaliului ca să îmi dăruiască cel mai scump şi cel mai frumos dar. Viaţa! Îmi vine uneori în minte întrebarea .

-De ce viaţa trebuie să fie oferită prin durere? Oare durerea unei persoane ce oferă viaţă nu e prea mare plata pentru ea? Da e mare! Şi poate din acest motiv totul devine atât de stâns legat între aceste persoane. Se formează o continuitate de emoţii şi sentimente ce durează şi până dincolo de mormânt.

Când am fost pusă pe pieptul mamei pentru câteva clipe, am simţit că această persoană este acel stâlp de încredere ce mi-a dăruit viaţa. Am simţit inconştient desigur, la acel moment nu cred că mă gândeam astfel dar, acum pot să presupun ce aş fi simţit atunci. Ea probabil că m-a pupat fericită că a scăpat cu bine de travaliu şi de durerile infernale din timpul naşterii propriu zise. Am tras aer pentru prima dată în piept atunci, iar o dată cu aerul inhalat am înghiţit moleculele universului ce conţin în sine totul ; şibine şi rău. Conţin până şi particule din pielea oamenilor ce erau prezenţi acolo. Dar cel mai de preţ ce am inhalat, a fost dragostea mamei ce o poartă pentru mine. Această dragoste am simţit-o meru pe parcursul vieţii şi o simt şi acum în continuare. Am fost preluată apoi de neonatolog ca să mi se facă antropometria cuvenită şi să mi se ofere intervenţiile necesare unui nou născut. Mi sa aspirat apa din năsuc, mi sa legat ombilicul de bucăţica de cordon ce rămăsese în urma tăierii cordonului ombilical ce mă unea cu mama. În acele momente totul abia începea. Eram deja ieşită cu bine la lumină, eram în perioada de acomodare cu mediul ce mă înconjura. Am fost ataşată la pieptul mamei peste ceva timp şi atunci am simţit cred că o binecuvântare adevărată. Am fost copleşită de dragostea infinită a mamei ce curgea prin venele ei sub formă de lapte. Cu fiecare înghiţitură simţeam că ea mă iubeşte, că ea mă va ocroti mereu şi că ea este acel înger cu chip de om care ar face orice pentru ca puiul său să fie bine.

Au urmat clipe de gingăşie şi tandreţe alături de mămica. Eram sigură că în braţele ei nimic rău ni mi se va întâmpla niciodată. Glasul ce îl auzeam că mă alintă, era pentru mine cel mai dulce şi afectuos. Eram un copil fericit să am o mamă ce î-mi dăruia zilnic clipe unice de nedescris. Subconştientul meu are undeva tăinuită această informaţie, de altfel nu era să pot să o înşir pe foaie . Acum pot să spun cu mâna pe inimă că mama este acel ostaş credincios care a fost mereu la datorie. Îi sunt recunoscătoare pentru multe în viaţă dar, desigur că în primul rând pentru faptul că mi-a dat viaţă. A făcut totul aşa cum a ştiut mai bine şi ştiu sigur că a făcuto din inimă!

Zilele petrecute la maternitate erau pentru mine zile neutre, eu mă acomodam cu viaţa extrauterină însă mama era acea persoană ce radia de fericire. Era bucuroasă că în sfârşit mă ţine în braţe, îmi vede ochişorii, îmi cunoaşte mirosul şi-mi aude vocea. Eram două fiinţe îndrăgostite una de alta, eu depindeam de ea în totalitate, iar mama încerca să-mi ofere cele mai frumoase clipe atunci când avea grijă de mine. Chiar de plângeam , eram oricum fericită. Atunci tot ce ştiam despre viaţă, era faptul că am o fiinţă protectoare alături care mă îngrijeşte şi mă iubeşte. Ştiam că nu pot face absolut nimic fără ea. Eram dependentă de acea fiinţă dulce care mi-a dat viaţă şi a cărei bătăi de inimă erau alaturi de mine încă de la primele secunde de concepţie a vieţii mele intrauterine.

Venise şi ziua externării din maternitate. Toţi erau plini de bucurie , şi nu în ultimul rând, tata . El era mândru că are un copil. Era încântat că mă ţine în braţe şi că eram copia exactă a lui.

-Se zice că fetiţele ce seamănă cu taţii vor avea o viaţă norocoasă! Exclamă el la un moment dat. Vreau ca fetiţa mea să poarte numele Tatiana. Ea va fi Tatiana Nicolae.  Acest nume tata mi l-a atribuit. Mi-a sorocit acest nume, care de altfel îmi place foarte mult. E un nume ce are semnificaţia de “prinţesă”. Acest nume mi-a purtat mereu noroc şi a fost o copertă frumoasă a chipului meu.

Mama a acceptat din prima ca să port acest nume. Tatăl meu fiind de origine rusă, mi-a şi dedicat un nume care este folosit cu precădere în rândul ruşilor...

Va urma...