Viaţa...

Am primit si eu cândva acest  minunat dar de a trăi, l-am primit făra de avansuri, făra credite ,făra promsiuni goale, mi s-a oferit VIAŢA în dar de la creatorul tuturor DUMNEZEU!

 Pe această cale ţin să-L mulţumesc cordial că mi s-a oferit şansa de a mă naşte şi a mă dezvolta din toate punctele de vedere! Poate am avut moment de nedescris in viaţa, grele si mai puţin grele dar, la fel ca şi pentru toţi aceilalţi oameni care au beneficiat de cadoul acest suprem, am invăţat să depăşesc fiecare moment ieşind mereu îvingătoare.

Nu vreau să zic că am avut multe de îndurat de când m-am născut pe acest pamânt şi bun si rău, însă veau să zic că tot ce mi s-a întâmplat a fost de fiecare dată ca o lectie de la Cel de Sus, din care trebuia mereu să trag concluziile cuvenite!

E simplu sa meditezi asupra faptului că a te naşte e un dar, însă…când conştientizez faptul că nimic nu este întâmplător, realizez că de fapt, fiecare viţă oferită în

 dar de Dumnezeu este spre bucuria sau nefericirea celui ce o primeşte. Mă refer la aceea că nu toţi iau in serios viaţa, nu toti o acceptă aşa cum i se oferă fiecăruia dar,  până la urmă fiecare, măcar o data saa gâdit probabil in sinea lui că viaţa e frumoasă. Indiferent de circumstanţe, de situaţii şi de felul şi calitatea vieţii, fiecare suflet îşi are menirea sa in Univers, şi învaţă până la urmă cu ce poate să-i fie de folos Universului.

Viaţa prinde culoare atunci când suntem fericiţi şi devine  gri atunci când tristeţea ne învăluie. Nu sunt filosof ca să scriu mari meditaţii, însă vreau să remarc ceea ce nicioadată nu voi putea întelege. Viaţa este misterioasă. Da, ea are misterele sale, şi posibil prin asta ne ţine mereu in suspansul ei.

Darul vietii il traiesc zi de zi, incerc mereu, să zâmbesc orice n-ar fi. Fiecare clipă este un dar, nu pierd speranţa orice nu s-ar întâmpla, viaţa îşi are cursul său,  menirea sa. Viaţa pe care o trăiesc, este o comoară de mult preţ ce am căpătat-o fără să înţeleg de unde vin , însă am învăţat că vin de nicăieri ca să plec spre veşnicie. Interesantă şi uneori de neânţeles, uneori plină de durere, alteori cu scântei de fericire, dar este viaţa mea, viaţa ce o trăiesc. În fiecare clipă învăţ ceva nou despre viaţă, si înţeleg că de fapt este un izvor nesecat de experienţă de tot genul. Este un amalgam de emoţii diferite, este o provocare ce merita trăită din plin!

-De ce e minunată ea? Mă întreb eu adesea.

-Deoarece e unică şi irepetabilă, e fără preţ şi plină de parfum îmbătător cu arome de întâmplări picante, situaţii stresante, momente plăcute, lacrimi de dor şi de dragoste, cuvinte frumoase şi fapte măreţe. Îmi răspunde conştiinţa.

Totul a început într-o zi de vară. Era sfârşitul lunii lui cireşar. Simţeam durere, căci urma să mă nasc pe cale naturală iar copiii ce se nasc în acest mod traversează un tunel dureros care este uterul mamei sale, până ajung să vadă lumia soarelui de la capatul tunelului. Mama îmi povestise de nenumărate ori cât de dureros a fost pentru ea să mă nască. A avut un travaliu de mai bine de 24 de ore care a ţinut-o mereu în febra durerii. Pe vremuri, nu erau anestezii epidurale, medicina era la un stadiu incipient de dezvoltare. A răbdat sărmana mamă durerile ce i-au fost hărăzite din timpul travaliului ca să îmi dăruiască cel mai scump şi cel mai frumos dar. Viaţa! Îmi vine uneori în minte întrebarea .

-De ce viaţa trebuie să fie oferită prin durere? Oare durerea unei persoane ce oferă viaţă nu e prea mare plata pentru ea? Da e mare! Şi poate din acest motiv totul devine atât de stâns legat între aceste persoane. Se formează o continuitate de emoţii şi sentimente ce durează şi până dincolo de mormânt.

Când am fost pusă pe pieptul mamei pentru câteva clipe, am simţit că această persoană este acel stâlp de încredere ce mi-a dăruit viaţa. Am simţit inconştient desigur, la acel moment nu cred că mă gândeam astfel dar, acum pot să presupun ce aş fi simţit atunci. Ea probabil că m-a pupat fericită că a scăpat cu bine de travaliu şi de durerile infernale din timpul naşterii propriu zise. Am tras aer pentru prima dată în piept atunci, iar o dată cu aerul inhalat am înghiţit moleculele universului ce conţin în sine totul ; şibine şi rău. Conţin până şi particule din pielea oamenilor ce erau prezenţi acolo. Dar cel mai de preţ ce am inhalat, a fost dragostea mamei ce o poartă pentru mine. Această dragoste am simţit-o meru pe parcursul vieţii şi o simt şi acum în continuare. Am fost preluată apoi de neonatolog ca să mi se facă antropometria cuvenită şi să mi se ofere intervenţiile necesare unui nou născut. Mi sa aspirat apa din năsuc, mi sa legat ombilicul de bucăţica de cordon ce rămăsese în urma tăierii cordonului ombilical ce mă unea cu mama. În acele momente totul abia începea. Eram deja ieşită cu bine la lumină, eram în perioada de acomodare cu mediul ce mă înconjura. Am fost ataşată la pieptul mamei peste ceva timp şi atunci am simţit cred că o binecuvântare adevărată. Am fost copleşită de dragostea infinită a mamei ce curgea prin venele ei sub formă de lapte. Cu fiecare înghiţitură simţeam că ea mă iubeşte, că ea mă va ocroti mereu şi că ea este acel înger cu chip de om care ar face orice pentru ca puiul său să fie bine.

Au urmat clipe de gingăşie şi tandreţe alături de mămica. Eram sigură că în braţele ei nimic rău ni mi se va întâmpla niciodată. Glasul ce îl auzeam că mă alintă, era pentru mine cel mai dulce şi afectuos. Eram un copil fericit să am o mamă ce î-mi dăruia zilnic clipe unice de nedescris. Subconştientul meu are undeva tăinuită această informaţie, de altfel nu era să pot să o înşir pe foaie . Acum pot să spun cu mâna pe inimă că mama este acel ostaş credincios care a fost mereu la datorie. Îi sunt recunoscătoare pentru multe în viaţă dar, desigur că în primul rând pentru faptul că mi-a dat viaţă. A făcut totul aşa cum a ştiut mai bine şi ştiu sigur că a făcuto din inimă!

Zilele petrecute la maternitate erau pentru mine zile neutre, eu mă acomodam cu viaţa extrauterină însă mama era acea persoană ce radia de fericire. Era bucuroasă că în sfârşit mă ţine în braţe, îmi vede ochişorii, îmi cunoaşte mirosul şi-mi aude vocea. Eram două fiinţe îndrăgostite una de alta, eu depindeam de ea în totalitate, iar mama încerca să-mi ofere cele mai frumoase clipe atunci când avea grijă de mine. Chiar de plângeam , eram oricum fericită. Atunci tot ce ştiam despre viaţă, era faptul că am o fiinţă protectoare alături care mă îngrijeşte şi mă iubeşte. Ştiam că nu pot face absolut nimic fără ea. Eram dependentă de acea fiinţă dulce care mi-a dat viaţă şi a cărei bătăi de inimă erau alaturi de mine încă de la primele secunde de concepţie a vieţii mele intrauterine.

Venise şi ziua externării din maternitate. Toţi erau plini de bucurie , şi nu în ultimul rând, tata . El era mândru că are un copil. Era încântat că mă ţine în braţe şi că eram copia exactă a lui.

-Se zice că fetiţele ce seamănă cu taţii vor avea o viaţă norocoasă! Exclamă el la un moment dat. Vreau ca fetiţa mea să poarte numele Tatiana. Ea va fi Tatiana Nicolae.  Acest nume tata mi l-a atribuit. Mi-a sorocit acest nume, care de altfel îmi place foarte mult. E un nume ce are semnificaţia de “prinţesă”. Acest nume mi-a purtat mereu noroc şi a fost o copertă frumoasă a chipului meu.

Mama a acceptat din prima ca să port acest nume. Tatăl meu fiind de origine rusă, mi-a şi dedicat un nume care este folosit cu precădere în rândul ruşilor...

Va urma...